De Marian Rădulescu
Cultivarea bunelor relaţii cu
Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul
vechimii româno-moldo-vlahilor", domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir
menţionează primele încercări, începând din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan
cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul
Moscului", continuând cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă o fiică după Radzivil,
ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să
fie măritată ştiut iaste". Se ştie că, de-a lungul timpului, înrudirea
între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea
relaţiilor diplomatice.
Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Însă în urma înfrângerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lângă activitatea de consilier, se dedică la Sankt Petersburg scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor". În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa în anul 1723, Antioh Cantemir continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.
Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia împotriva Imperiului Otoman. Însă în urma înfrângerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lângă activitatea de consilier, se dedică la Sankt Petersburg scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor". În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa în anul 1723, Antioh Cantemir continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.
Dacă privim în trecutul istoric, observăm
că, datorită legăturilor terestre facile, ţările române au avut legături
comerciale strânse cu centrul Europei (Germania, Austria, Ungaria), spre est şi
nord (Ucraina, Rusia) şi spre sud (ţările balcanice şi Turcia). S-a ajuns
astfel ca aceste ţări să aibă economii complementare, adică fiecare ţară are
nevoie de produsele celeilalte şi invers.
În cele ce urmează, să privim în
trecutul relaţiilor economice pe care Principatele Române le-au avut cu marii
vecini de la răsărit: Ucraina şi Rusia, ce constituiau împreună Imperiul rus.
Din datele oficiale, existente în
arhiva fostului consulat al Rusiei de la Iaşi, aflăm că la finele sec. XVIII
exista o activitate comercială în continuă creştere între Principatele Române
(Moldova şi Ţara Românească), pe de o parte, şi Ucraina plus Rusia, pe de altă
parte. Astfel,vinul moldovenesc a fost din ce în ce mai căutat de negustorii şi
comisionarii ruşi, încât în anul 1796, valoarea exportului de vin a reprezentat
6% din veniturile Moldovei. Pentru că preţul bun de vânzare (mai ales pentru
vinul de Odobeşti) permitea ca, în ciuda cheltuielilor mari de transport, câştigul
net să fie situat între 25-50%.
De asemenea, sarea extrasă din
ocnele moldoveneşti şi munteneşti avea mare căutare în Ucraina şi în regiunile
sudice ale Rusiei. Documentele vremii menţionau că din Moldova se extrăgeau 8
milioane ocale de sare, din care aproximativ 4 milioane erau exportate în
Ucraina şi Rusia.
Foarte căutate la export erau
mierea din Moldova şi Ţara Românească (mai ales în Ucraina, unde se folosea la
prepararea miedului), vitele (mai ales boii moldoveneşti), fructele uscate,
lâna (pentru confecţionarea renumiţilor pâslari), precum şi articolele din lemn
(cofe, linguri, butoaie, dulapuri, poliţe).
Din Rusia şi Ucraina se importau
în Principate: blănuri, fier brut şi produse din fier (lacăte, cuţite, cuie,
foarfece, bricege etc.), plumb, aramă galbenă, vase de aramă, vase de cositor,
cânepă, in, sticlărie şi faianţă, peşte afumat, icre, arme, praf de puşcă etc.
Foarte căutate erau pânza simplă din in şi cânepă, pânza de şervete, pânzeturi
imprimate din Ivanovo.
Valoarea medie anuală a
mărfurilor româneşti exportate şi a celor orientale tranzitate spre Ucraina şi
Rusia era de aprox. 875,000 piaştri, iar valoarea medie anuală a mărfurilor
importate şi a celor tranzitate înspre regiunile balcanice era de aprox.
625,000 piaştri. Rezulta un excedent de 250,000 piaştri în favoarea
Principatelor.
Din păcate, după anexarea
Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, activitatea comercială a cunoscut o
scădere, accentuată la mijlocul sec. XIX de pătrunderea în Principatele Unite a
societăţilor britanice, interesate în primul rând de petrolul românesc, precum
şi a celor franceze. Acestea au căutat să elimine influenţa rusească de pe
această piaţă; una din metode a fost şi exacerbarea rusofobiei, pornind de la
cedarea Basarabiei în 1812. Astfel se poate explica de ce în zona Munteniei (cu
precădere în zona petroliferă) rusofobia şi simpatiile probritanice şi proamericane
au rădăcini adânci.
În timpul războiului ruso-turc
din 1877, România a fost aliata Rusiei, participând activ la acest război, care
i-a adus independenţa faţă de Imperiul Otoman. La 4 aprilie 1877, Mihail
Kogălniceanu, ministru de externe al României, şi baronul Stuart, consulul
Rusiei la Bucureşti, au semnat convenţia româno-rusă care reglementa trecerea
armatelor imperiale spre Balcani. Pe 24 mai 1877, a poposit la Iaşi trenul
Curţii imperiale ruse, care-l ducea pe ţarul Alexandru al II-lea, împreună cu
marele duce Nicolae, cu cancelarul imperial Alexandr Gorceakov, ministrul de
război Dmitri Miliutin, spre Ploieşti, unde fusese stabilit Marele Cartier
General al armatei ruse. Cu ocazia primirii fastuoase ce i s-a făcut în gara
Iaşi, ţarul Alexandru al II-lea a rostit: “ Vin în România ca amic, nu ca
inamic”.
O consecinţă directă şi benefică
a acestui război a fost stabilirea (pe 15 octombrie 1878) relaţiilor
diplomatice între Rusia şi România.
După primul război mondial, când
Basarabia a fost alipită României Mari, iar Rusia ţaristă a devenit URSS,
relaţiile dintre cele două ţări au fost cât se poate de reci. Abia în anul
1934, în urma convenţiei semnate între miniştrii de externe Nicolae Titulescu
şi Aleksandr Litvinov, au fost relansate raporturile diplomatice dintre România
şi URSS. Singura punte de legătură, extrem de firavă, între cele două ţări a
constituit-o activitatea asociaţiei ”Amicii URSS”.
La finele celui de-al doilea
război mondial, când ţările din estul Europei au intrat în sfera de influenţă a
URSS, s-a format blocul socialist ce funcţiona în baza a două structuri: una
economică (CAER) şi una politico-militară (Tratatul de la Varşovia). România a
făcut parte, fireşte, din acest sistem.
În mod particular, în România a luat naştere,
încă de la 12 noiembrie 1944, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu
URSS (ARLUS). Condusă de somităţi de marcă ale ştiinţei şi culturii româneşti,
precum acad. C.I.Parhon, Ştefan Milcu, Dimitrie
Gusti, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Camil Petrescu, Dimitrie Pompei,
Gr.Moisil, această asociaţie a avut un
rol important în dezvoltarea şi strângerea legăturilor în plan cultural,
ştiinţific, artistic, apoi - prin extensie - în plan economic, social şi
politic cu URSS.
În ciuda faptului că relaţiile
româno-sovietice au cunoscut o evoluţie sinuoasă în plan politic (a se vedea
distanţarea începută de Gheorghiu-Dej în 1964 şi continuată în forţă de
Ceauşescu), relaţiile economice au fost strânse, deoarece România are legătură
terestră cu spaţiul rus, iar economiile celor două ţări au fost şi sunt
complementare. Iar crearea CAER a însemnat formarea unei pieţe imense, de la
frontiera vestică a RDG până la ţărmul Pacificului. Intrarea pe această piaţă a
însemnat dezvoltarea industriei, agriculturii, crearea unor noi unităţi
productive alăturate vechilor fabrici, implicit crearea a numeroase locuri de
muncă.
Voi da câteva exemple, pentru a
putea vedea ce a însemnat această piaţă pentru România. În Ploieşti, două mari
uzine - ”1 Mai” (producătoare de utilaj petrolier) şi UZUC (producătoare de
utilaj chimic complex) - exportau masiv în URSS. Cererea era foarte mare (mai
ales în anii ’60-70) încât se lucra neîntrerupt. Utilajele complexe produse
aici necesitau numeroase componente, produse în alte fabrici din ţară: IRUE
Câmpina (echipamente electrice specifice sondelor), Electromotor Timişoara şi
UMEB Bucureşti (motoare electrice), Electroaparataj Bucureşti, Electrocontact
Botoşani (aparataj electric normal şi antiex), IAEM Timişoara (aparatură de
măsură şi control) Uzina Mecanică Plopeni (aparataj hidraulic). Toate aceste
fabrici făceau parte din aşa-numita „industrie orizontală”, iar producţia
afectată celor doi coloşi ploieşteni constituia export indirect.
Trebuie menţionată, în mod
special, industria mobilei (atât marile fabrici, cât şi micile unităţi de
producţie din sectorul cooperatist), care abia prididea să facă faţă cererilor
tot mai mari ale pieţei sovietice. Fabrica de mobilă ALFA din Oradea, plus
fabricile din Şimleu Silvaniei, Zalău, Satu Mare, Sf. Gheorghe, şi nu numai,
aveau aproape întreaga capacitate de producţie ocupată cu exportul către URSS.
De asemenea, industria
încălţămintei producea masiv pentru exportul în URSS. Guban Timişoara, Clujana
Cluj Napoca, Antilopa Bucureşti sunt trei nume şi acum cunoscute în spaţiul
ex-sovietic pentru produsele lor de bună calitate.
Ce importa România din URSS?
Multă lume ştie şi acum. Aparatura electrocasnică era pe primul loc:
magnetofoanele „Maiak”, frigiderele ”Zil”, aspiratoarele, plitele electrice,
televizoarele ”Rubin” şi „Temp” (în anii’50-60). După care - aparatele foto
”Smena” şi „Zenit”, ceasurile ”Poliot”, autoturismele ”Moskvici” şi ”Lada”.
Apoi, camioanele grele ”Kraz” şi ”Kamaz”, necesare industriei petroliere. Şi
multe, multe alte produse...
În general, balanţa între
exporturile şi importurile dintre România şi URSS a fost una echilibrată, cu
diferenţe mici de o parte sau alta.
Un alt domeniu important al
colaborării bilaterale este participarea României la programul INTERCOSMOS
(dintre URSS şi ţările Europei de Est). Astfel, România este al 11-lea stat
care a trimis un reprezentant în spaţiul cosmic. Este vorba de Dumitru
Prunariu, primul român care a ieşit în Cosmos, în misiunea din 15-22 mai 1981,
când a făcut echipaj cu cosmonautul sovietic Popov.
Din păcate, după evenimentele din
1989, relaţiile româno-ruse au cunoscut o degradare continuă. Himera “ raiului
occidental” şi “divergenţele istorice” au dus la răcirea forţată a legăturilor
politice, la restrângerea legăturilor culturale, ştiinţifice, artistice. Şi -
fapt foarte grav - la ruperea legăturilor economice, la ieşirea unilaterală a
României de pe imensa piaţă a spaţiului CSI. Acest fapt a însemnat
închiderea multor fabrici româneşti, accentuarea şomajului şi a sărăciei în
România.
Toţi ambasadorii ruşi aflaţi la
post în România, din 1990 până în prezent, în cadrul unor intervenţii la postul
naţional de televiziune, au făcut apel public către guvernele ce s-au succedat
la conducerea României pentru reluarea legăturilor comerciale româno-ruse.
Pentru reluarea livrărilor unor produse româneşti foarte căutate în Federaţia
Rusă: mobilă, încălţăminte, utilaj petrolier, fructe… Iar conducerea României a tăcut, din păcate!
În vara anului 2013, a fost
semnat, la Moscova, de către miniştrii de externe Serghei Lavrov şi Titus
Corlăţean un acord privind relansarea legăturilor culturale, ştiinţifice şi
universitare între Federaţia Rusă şi România. Ca urmare, la Bucureşti a luat
fiinţă Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură. Printr-un bogat program de
manifestări şi evenimente, program coordonat cu măiestrie de directorul
centrului, dna Natalia Mujennikova, tot mai mulţi români se apropie de valorile
culturii ruse, iau contact, atât direct cât şi online cu cetăţeni ai Federaţiei
Ruse. Se înfiripă astfel o reţea de legături interumane în plan cultural. Iar
evenimente notabile, cum a fost concertul Ansamblului Alexandrov din septembrie
2015 de la Bucureşti, fac ca relaţiile româno-ruse să se dezvolte progresiv în
plan cultural!
Se pune întrebarea: când va începe relansarea
relaţiilor de colaborare economică dintre România şi Federaţia Rusă? Pentru că
acestea sunt centrul de greutate într-o cooperare bilaterală. Un posibil
răspuns ar fi acesta: când printre românii atraşi în acea reţea de legături
interumane la care am făcut referire vor fi oameni cu putere de decizie, care
vor aduce lucrurile pe făgaşul lor firesc! Iar acel moment nu poate fi departe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu